Spoonman’s Review

iunie 26, 2007

flashback Kyrgyzstan: nimic despre Borat (II)

Categorisit la Articole, flashback — valilingurar @ 1:12 pm

(One man’s meat is another man’s poison )

yurt-feast.jpg

A feast inside a yurt (c) Jonathan Barth,

http://www.barthphoto.com/

O zicala traditionala kîrgîza spune ca “berbecul ieftin are grasime putina “. Cum aveam sa aflam la mai putin de jumatate de ora de la cazarea noastra in cea de-a doua resedinta prezidentiala, reversul proverbului reprezinta cheia gourmetului din aceasta parte a Asiei Centrale. Stiam de pe google despre pretuirea gastronomica pusa de kirgizi pe carnea de oaie, miel sau cal dar nu ma asteptam sa aflu la mic dejunul oficial al cantinei lui Bakyev cat de importanta este carnea grasa a acestor animale in dieta localnicilor.  

Dupa mai bine de 24 de ore de calatorie din care ultimele patru au reprezentat o colectie de fantasmagorii digestive multiculturale ne trezim brusc la realitatea unei farfurii neglijent spalate umplute pana la refuz cu o bucata enorma de carne macinata. Visurile noastre sudesteuropene cu omlete pufoase, salate usoare de vara, masline uriase si branzeturi fine s-au transformat intr-un fel de chiftea diforma intinsa pe toata suprafata unei farfurii insalubre. Chifteaua mutant e asezonata cu cateva linguri dintr-un amestec maroniu amorf ce pare a fi grau incoltit, o versiune mai ofilita. Brusc il invidiem pe Goran pentru inspiratia lui de a sari peste dejun intr-o incercare de a fura cateva ore suplimentare de somn. Radomir e in pragul unei depresii, eu incerc sa-mi sfidez puseurile vegetariene din ultimele luni si gust din bucata neidentificata de  carne grasa. proasta alegere, mirosul puternic de oaie e mai tare ca senzatia de foame; graul e si el imbibat cu seu de oaie astfel incat ma resemnez rapid. incercam o partida de mima cu personalul cantinei intr-o tentativa disperata de a solicita un pahar cu apa plata. do you speak english? no? voda, bez gaz pajaluista. Inspiratie proasta din nou, tot ce putem obtine de la fetele de la cantina e apa de la robinet. 

Daca e adevarat ca bucataria e poarta de intrare a unei culturi, ceea ce am experimentat eu si Goran in cantina stabilimentului prezidential din Balykchy a fost, fara indoiala, un soc cultural. Gatronomia banateana (in variantele sarba si romana) a snitelului  cu cartofi natur s-a ciocnit cu scantei de bucataria Asiei Centrale iar din big bangul infruntarii au rezultat cateva tablete de ciocolata ruseasca cumparate ca plan de rezerva. Orice ar fi, one man’s meat is another man’s poison. Myth confirmed. 

Cum orice otrava devine tolerabila in momentul in care descoperi dozajele optime, in zilele urmatoare am inceput sa ne imprietenim cu cele trei tipuri de bucatarii aduse pe malul lacului Issyk Kul de comerciantii care isi incercau norocul pe ruta nordica a drumului matasii.  Dieta de subzistenta a triburilor nomade, bazata pe carnuri grele la stomac, o experimentasem (mai mult olfactiv) din prima dimineata.  Am aflat mai tarziu ca acea chiftea mutant era de fapt un Beshbarmak, fel traditional al carui nume inseamna cinci degete, trimitere directa la faptul ca se mananca fara tacamuri. au urmat bucate uzbece si uigure, bazate pe pilafuri, patiserie, kebab si tocanite. Vedetele meniului a la Balykchy au fost un kebab de miel si un salam din carne de cal, gustate cu neincredere in doze nanometrice la recomandarea lui Abdiraim, reprezentantul biroului din Osh al UNDP-ului. Reconcilirea definitiva cu gastronomia kirgiza s-a produs la dineul de ramas bun, in cadrul caruia Nurgul, Lira si ceilalti organizatori ne-au rasfatat cu cele mai alese bucate intr-o combinatie orient-occident

Odata reintorsi in Bishkek, aveam sa descoperim si influenta bucatariei sudice care a exportat in capitala Kîrgîstanului feluri traditionale  de mancaruri indiene, pakistaneze si chinezesti.

(to be continued)

  

iunie 21, 2007

flashback Kyrgyzstan: nimic despre Borat (I)

Categorisit la Articole, flashback, politica — valilingurar @ 11:24 pm

(the longest journey of my life) 

un recenzent mai cinic ar spune ca am fost degeaba in Kîrgîstan: nu am intrat intr-un yurt (boz üý),  nu am degustat nici macar un singur pahar de kumis, traditionalul lapte de iapa fermentat al kirgizilor, si culmea voyeurismului, nu m-am implicat in nici un fel in cea mai dinamica activitate economica a tarii celor 40 de triburi – turismul sexual.

 

kgz.jpg

 (c) http://www.advantour.com

 

drumul catre un loc indepartat precum regiunea Issyk Kul din Kîrgîstan e o aventura in sine. imi cambrez memoria si retraiesc atmosfera trenului ireal de lent de la Timisoara la Beograd, brusc contrastata de iuresul matinal al  cursei contra cronometru cu un taxi hodorogit cu miros intepator de gaz care m-a scuturat din gara  zeleznicka stanica pana la aerodromul belgradean. glumele damei de la check-in care incearca sa ne convinga (pe mine si pe cei doi companioni, Radomir din Novi Sad si Goran din Skopje) ca am pierdut avionul au venit oarecum firesc intr-un scenariu care alunecase deja pe obisnuita panta kafkiana in momentul in care am realizat ca viza primita la consulatul sarbesc din Timisoara era single entry iar eu aveam nevoie de o viza tranzit. 

Avionul are intarziere, astept momentul decolarii spargand gheata primei intalniri cu cei doi tovarasi de drum si rememorand episodul balcanic al rendez vous-ului meu matinal cu taximetristul vitezoman.  repriza de negociere pe stomacul gol pentru pretul cursei a fost cumva anticipata dar faptul ca omul vorbea limba romana a venit ca o surpriza. Era acea varianta inconfundabila de bishnitz romanian, deprinsa probabil intr-una din pietele in care compatriorii nostrii mai intreprinzatori si-au descoperit vocatia de spargatori de embargou, intr-un “sublim” gest colectiv de opozitie “idealista” la bombardamentele NATO.  din cand in cand, mai arunc cate o privire distrata in directia doamnei de la check-in. Personal imi place dar Radomir e  vadit perplexat in seriozitatea lui voivodineana de deghizarea acestui personaj din scenariile lui Kusturica intr-o uniforma oficiala a aeroportului international Tesla.  

dupa un zbor plictisitor de trei ore jumatate din care nu mai retin decat adrenalina decolarii ajungem pe Sheremetyevo in Moscova si suntem indrumati catre zona de tranzit a aeroportului. deja sunt mai mult de 10 ore de cand sunt pe drum si perspectiva petrecerii a inca 4 in aripa veche a aeroportului nu ma prea incanta. zona de tranzit e decorata in stil kremlin, fiind o miniatura din carton si plastic a Pietei Rosii.  dincolo de turnurile surogat dispuse pe post de firma, obisnuitele activitati duty-free: parfumuri, haine scumpe, electronice, dulciuri, cativa cumparatori razleti si bine imbracati intr-o mare de voyeuri obositi si sifonati. toti incearca sa fure cate un zambet sau o privire cu subinteles din partea frumoaselor vanzatoare, orice achizitie e un simplu pretext, o incercare timida de a atrage atentia. Magazinele sunt dispuse circular si dupa ce m-am despartit de Goran si Radomir, ma invart (la propriu si fara rost) in cercul micilor cumparaturi fara taxe vamale.  In partile mai retrase ale zonei de tranzit surprind obisnuitele secvente cu calatori rupti de oboseala incercand sa se remonteze in pozitii contorsionate. campion absolut la categoria goodbye duracell e un negru care doarme cu craniul lipit de mozaicul rece al pardoselii salii de asteptare. indienii intinsi pe izoliruri ceva mai departe ofera si ei acelasi spectacol al oboselii cronicizate. imi spal de pe retina imaginea africanului surmenat cu zambetul unei vanzatoare rusoaice superbe. nota de plata e 30 de euro, iar pretextul o sticluta de allure clasic de 50 de ml. este exact pretul despre care aveam sa aflu cateva zile mai tarziu ca il platesc soldatii americani si rusi pentru a studia in detaliu partile ascunse ale anatomiei celor mai luxoase prostituate din Bishkek.

intr-un final ce parea mereu amanat ne imbarcam pentru Kîrgîstan si dupa inca patru ore de zbor, o adevarata lupta corp la corp purtata impotriva trupulentei adormite si supradimensionate a vecinului meu de cupeu, ajungem in asia centrala.  puternic creponat de zborul pe jumatate de loc la pret intreg, ma bucur ca un naufragiat readus in civilizatie la simtirea pamantului sub talpi. avem nevoie de astfel de experiente pentru a aprecia la adevarata valoare privilegiul propriului loc in spatiu. Primul pas in Asia a insemnat revenirea la normalitatea fizicii arhimedice: volumul de aer deslocuit de propriul meu fizic era din nou egal cu conturul propriei caroserii.  In aeroport mi se confirma un adevar indelung digerat dar mereu la fel de indigest pentru fiecare dintre noi: functionarii mioritici sunt niste incapabili. Cetatenii romani nu mai au nevoie de ceva vreme de viza pentru Kîrgîstan. In discutii telefonice repetate, referentii de spatiu din cadrul MAE au incercat sa ma convinga cu determinare birocratica cum ca viza este in continuare necesara. o combinatie de neincredere si inspiratie de moment m-a facut sa nu ii cred, sa verific pagina web a ministerului omolog din Bishkek si sa plec la drum fara viza, inarmat doar cu versiunea printata in trei limbi a listei tarilor care nu au nevoie de vize pentru Kîrgîstan. La sosire, oficialii aeroportului Manas mi-au confirmat cu priviri aprobatoare in forma de migdala ca Romania si Kirgistanul au renuntat de ceva vreme la regimul de vize. Azi, la mai bine de un an de la modificarea regimului consular, site-ul MAE ii anunta in continuare pe amatorii de excursii in Asia Centrala ca trebuie sa mearga la Kiev pentru a-si  obtine permisul de intrare.

Radioul din masina soferului trimis de organizatorii forumului la care urma sa participam sa ne preia din aeroport e setat pe frecventa unui post rusesc. dupa un rock alternativ ce-mi aduce aminte de piesele in rusa ale celor de la zdob si zdup, dj-ul din Moscova ma surprinde cu niste acorduri disco ciudat de familiare. Ma dezmeticesc din amorteala celor 20 de ore de calatorie si recunosc hit-ul Jokero al compatriotilor de la Ackent. Fucking globalization, welcome to Kyrgyzstan.

avionul nostru aterizase pe Manas pe la 5 dimineata, in jur de zece urma sa ajungem la lacul Issyk Kul. soferul, kirgiz de origine rusa, ne informeaza intr-o engleza aproximativa ca vom fi cazati in cea de-a doua resedinta prezidentiala a presedintelui Kurmanbek Bakiyev. ridicam mirati din umeri, la fel cum am facut si in momentul in care Audi-ul lui A4 a fost oprit la intrarea in regiunea lacului de militarii inarmati care ne-au cerut sa prezentam invitatia la forum. Kîrgîstanul rural arata dezamagitor de familiar, un peisaj similar satelor din Banat, totul e plat, gaste, gramezi de pepeni verzi, case darapanate. Doar acoperisurile din tabla zincata si insemnele religioase din varful moscheelor si de pe crestetele unora dintre sateni tulbura din cand in cand un tablou dezabuzant de cunoscut.

check-in-ul in resedinta prezidentiala merge greu, e deja amiaza si, desi de langa postul de control al soldatilor care filtreaza oaspetii lui Bakiyev se poate vedea zapada de pe creasta muntilor Tian Shan, este foarte cald.  dupa Jokero, Kîrgîstanul ma surprinde a doua oara prin spectacolul celor doua anotimpuri extreme ingramadit in campul vizual al unei singure perechi de ochi. cea de-a doua resedinta prezidentiala este de fapt o fosta fortareata kgb-ista. lasam pasapoartele la postul de control si suntem condusi in camerele noastre. stabilimentul arata deprimant, un fel de complex de camine de 2 stele in mijlocul caruia este delimitata zona prezidentiala atent pazita de soldati cu trasaturi rusesti. ici-colo cate un asiatic, ca intr-o incercare timida de equal opportunity employment din partea fortelor armate kirgize inca dominate de elita rusofona. in spatele gardurilor fortificate se ghicesc semnele unei opulente privilegiate care contrasteaza cu igrasia internatelor de dincoace de gard. cea de-a doua resedinta prezidentiala reproduce perfect structura societatii sovietice: multa saracie gri survolata de ochiul atent al serviciilor secrete si undeva dincolo de gardurile fortificate o relativa opulenta accesibila doar alesilor din alaiul prezidential. oligarhia militaroasa e indulcita de frumusetea antagonica a peisajului hibernalo-estival si de splendoarea lacului Issyk Kul, al doilea lac ca intindere din lume.    

(to be continued)

iunie 9, 2007

Maladia posterioarelor cuminti

Categorisit la Articole, critical thinking — valilingurar @ 5:34 pm


May. 25, 2007 at 03:43 AM

motto„you and me baby are nothing by mammals”/bloodhound gang

chestionati cativa oameni care e pozitia lor preferata. cati or sa raspunda pozitia …bipeda? uneori ma intreb daca nu s-a pierdut ceva iremediabil odata cu proasta inspiratie a celor mai putin adaptati strabunici ai nostri, aia care s-au treeeezit eeei dom’le ca e mai bine sa se ridice in doua picioare. oare cat timp umblam in patru picioare aveam colaci, aripioare, burti, fese flasce si riduri marinaresti in coltul ochiului?

uneori imi vine sa-mi arunc scaunul de sub fesieri prin vitrina din fata mea (aia prin care urmaresc – ca un adevarat discipol al lui foucault – cine intra si cine iese din birou) si sa ma iau fraaaate (cum zic prietenii mei din bucuresti) sa alerg cat mai departe, in doua sau patru picioare, nu conteaza cu adevarat. sa alerg, sa plonjez intr-un lac, sa inot pana pe celalalt mal, sa ies si sa imi usuc textila de pe mine sprintand in continuare prin soare, sa scap dracului pentru totdeauna de cele cateva mii de sezuturi si spatare care mi-au iritat epiderma din ziua nefericita in care maica-mea mi-a pus prima oara ghiozdanul in spate si primul scaun institutional sub fund.

in loc sa-mi urmez impulsul de mare atlet stau in continuare cuminte pe scaun, in spatelele vitrinei. nemtii, mari prieteni ai sezutului pe scaun, ai tricoului cu airbag si pantalonului cu fund dublu, au un nume special, doar al lor, pentru maladia asta. Sitzfleisch. adica aptitudinea sezutului, despre care plesu spunea dilematic ca ar apartine doar firilor contemplative si dialectice. nu intamplator, cel care a inventat birocratia a fost un neamt. Weber a inteles potentialul sitzfleisch-ului ca nimeni altul, si fara ezitare a condamnat la pozitia sezut fara drept de apel generatii intregi de oameni moderni a caror unica vina a fost aceea de a fi avut ghinionul sa se nasca dupa el. totul prin puterea mintii sale protestanto-capitaliste. birocratia lui weber, adica o piramida de oameni asezati cuminti pe scaun si doar in varful triunghiului organigramic, o persoana de actiune care are privilegiul de a-si parasi fotoliul executiv fara sa intrebe pe nimeni.

oricum, aceasta virtute a posterioarelor cuminti, despre care multi intelectuali vor incerca sa ne convinga ca este apanajul exclusiv(ist) a celor mai sofisticati consumatori de wagner si a vehiculatorilor ezoterici de concepte subtile, apartine in fapt, in egala masura si altor categorii. sahistilor, mai putin cerebralilor jucatori de poker, ba chiar si verisorilor lor proletari, campionii turneelor ad-hoc de table organizate printre blocurile cartierelor muncitoresti. data fiind vocatia noastra tot mai alarmanta de telespectatori, putem afirma fara frica, sitzfleisch-ul a contaminat intreaga planeta patrunzand in cele mai ascunse cotloane. ne confruntam cu o maladie cu adevarat pandemica a omului modern. putem vorbi cu egala indreptatire de un sitzfleisch condescendent al omului din academie, de sitzfleisch-ul plictisit si weberian al birocratului, de unul contemplativ al intelectualului, de cel extatic al melomanului si chiar de cel maniacal al microbistului. acasa sau la birou, vocatia sezutului ne conduce (let you bump be your pilot, trebuia de fapt sa cante Sting).

indiferent de situatie, biped sau sezut, omul (post?)modern are probleme mari de postura. homo sapiens s-a dezvoltat contorsionistic sacrificand fara regrete animalul din el. ascult a night in torino de parov stelar, ceva intre jazz, electro si house totul condimentat cu saxofon (dupa gust), si simt clar ca azi am ramas fara sitzfleisch: mamiferul dinlauntru e mai tare ca hominidul cu ochelari. parafrazandu-l pe arhimede, dati-mi mamiferul inapoi si o rastorn universul… pardon, o sa bat recordul la proba de o suta de metri. sau poate, pur si simplu, o sa redevin eu insumi.

also available at http://www.presa-alternativa.ro/?do=view&id=4148

iunie 8, 2007

Noii idoli ai pesterii: despre originile idolatre ale fascinatiei muschiului flexat in direct

Categorisit la Articole, critical thinking, massmedia — valilingurar @ 3:05 pm

 

Nu mi-a placut niciodata religia, cel putin nu in acele forme institutionalizate care cultiva un anumit sentiment de micime in randul credinciosilor. Tu esti mic, Dumnezeu e mare. Exercitiul recunoasterii propriilor noastre limite este unul plin de noima, fara indoiala, dar o viata traita in orizontul apasator al unei permanente constientizari a propriei insignifiante, nu mi se pare – dintr-un punct de vedere cat se poate de personal, subiectiv si liberal – o alegere viabila. Oricum ar fi, intr-o Romanie tot mai desacralizata credinta nu mai reprezinta eterul in care se cultiva acest sentiment al fricii de divinitate si de smerenie in fata angoaselor metafizice. Dimensiunea aceasta a personalitatii umane nu s-a pierdut insa, doar ca e investita in altceva. Uneori mi se pare ca locul zeilor a fost luat de alte creaturi, mult mai putin demne de orice tip de admiratie. Panteonul noilor zei este televiziunea.   

Oricat de agnostic as fi, nu pot sa nu recunosc ca religia a influentat in mod profund felul in care omul, in genere, se raporteaza la lume. Acea profunda admiratie religioasa combinata cu sentimentul de micime pe care il ai la intuitia divinitatii (imagineaza-ti ca esti in fata unei impunatoare catedrale gotice si o sa intelegi imediat) este definitorie pentru esenta omului ca fiinta religioasa sau postreligioasa. Rudolf Otto, unul dintre maestri preferati ai lui Mircea Eliade, a definit aceasta esenta ca numinos si a caracterizat-o ca mysterium tremendum et fascinans, adica sentimentul de frica in fata maretiei divine combinat cu o fascinatie magnetica fata de aceasta. Fascinatia mistica e probabil trasatura care ne smulge din regnul animal si ne apropie de zei. Dar de ce avem nevoie si de frica in aceasta ecuatia? 

Probabil ca asta s-a intrebat si Nietzsche cand a inceput sa discrimineaze intre o morala a sclavilor si una a stapanilor si a echivalat invariabil crestinismul cu primul tip de etica. Dincolo de moartea zeilor si de critica nietzscheana a moralei crestine (un subiect prea serios ca sa il dezbatem aici) cred ca importanta fricii ca instrument de manipulare sociala a fost pe cat de excelent instrumentalizata de crestinism pe atat de metodic si barbar prealuata de anumite sisteme politice autoritare, totalitarismul rosu din Romania fiind in capul listei.   

Uneori am senzatia suparatoare ca la aproape 20 de ani de la revolutia din decembrie 1989 nu am reusit inca sa ne debarasam de o ordine sociala aberanta bazata pe reflexul supunerii si instrumentalizarea fricii ca vehicol de control si ierarhizare sociala. Nu stiu daca Nietzsche a avut dreptate sau nu in legatura cu religia crestina dar cele doua morale ale sale sunt in continuare la ele acasa in anumite sfere din Romania.  In contextul unei lumi desacralizate care e populata insa in continuare de oameni cu frica de Dumnezeu (sau cu vocatie pentru mysterium tremendum, cum ar spune Rudolf Otto) nu e de mirare ca multe minizeitati se grabesc zi de zi sa ne iasa in cale.   

Pe micile ecrane, in ministere sau in primarii, in timpul sedintele improvizate pe scarile de bloc sau in recreatia mare din scoli si licee, micii zei ii dau cu tifla zi de zi lui Nietzsche: Dumneazeu nu a murit! Becaloide, vadimice sau prigoanoforme minideitatile locale au transformat intr-o noua proba olimpica flexarea impudica si condescendenta a muschiului lor ierarhic, economic sau electoral. Totul in public. Totul in direct. Doar asa modelul relatiei de forta poate fi replicat in fiecare colt al microcosmosului nostru: in familie, pe strada, in tramvai sau in intersectie la semafor, la serviciu sau in concediu.  Doar asa stapanii si sclavii isi pot exersa partiturile. Sclavul si stapanul nu sunt niste roluri fixe ci mai degraba extremitatile unei antinomii care defineste un anumit tip de viziunea asupra lumii. O masca cu doua fete care este repozitionata pe chipul unuia sau celuilalt individ in functie de greutatea, tupeul si inspiratia interlocutorului. Atributele de stapan si sclav vor fi mereu relationale si relative… si totusi, anumite personaje reusesc mai mereu sa se ridice deasupra relativismului si sa pozeze zi de zi in rolul de invingator. Intotdeauna m-am intrebat daca aceste eterne primadone platesc pentru a aparea in direct; ar fi prea trist ca ele sa fie sau pur si simplu raspunsul unei cereri reale a telespectatorilor sau, altfel spus, sa reprezinte raspunsul firesc pentru o nevoie genuina a omului ca creatura televizionistica. Daca varianta a doua e cea adevarata inseamna ca cei mai sceptici teoreticieni ai democratiei au avut dreptate: (tele)democratia s-a transformat in domnia prostiei si a vulgaritatii.    

Spaima mistica si fascinatia idolatra pentru noii zei se masoara in puncte de rating si procente statistice de preferinta electorala. Idolii telegenici ai pesterii audiovizuale raspund la fix vocatiei traditionale a romanului de om cu frica de Dumnezeu. Prea putin interesati sa ne investim fascinatia transcendentala in muzee, filarmonici sau piese de teatru si prea obositi sa ne mai cultivam spaimele metafizice in literatura, arta sau religie ne complacem in concubinajul zeilor de carton ai ecranelor pixelate. Urmasii supertehnologizati ai tubului cu electroni au transformat supraomul lui Nietzsche in niste caricaturi care ar fi amuzante daca nu le-am lua atat de in serios. In loc de Shakespeare – Mitica Dragomir, in loc de surasul inefabil al Giocondei decolteul siliconat al Oanei Zavoranu, in loc de Romeo si Julieta – Irinel si Monica Columbeanu.  

Probabil ca vocatia noastra de telespectatori nu face parte din nucleul tare al lucrurilor care conteaza cu adevarat atunci cand ne intrebam ce suntem cu adevarat. Telecomanda nu a penetrat inca definitia lui homo sapiens ci este, mai degraba, expresia unei anestezii de moment a umanitatii. Chiar si asa, prea multe libatii si osanale pentru idolii pesterii media. Va recomand o pauza publicitara.   

p.s.pun pariu ca dan diaconescu in direct, acest pseudo Pontifex Maximus al pesterii televizuale, are  ascunse undeva in unghiul mort al camerelor de luat vederi niste perfuzii care il tin (re)animat in timpul maratoanelor lui senzationaliste. Uneori imi vine sa scanez din nou programele, sa recuperez frecventa OTV-ului pe care l-am sters intr-un puseu antimanelistic si sa surprind sondele transparente ale perfuziilor. Titlul descoperirii ar fi: SENZATIONAL dan diaconescu se dopeaza in direct.

iunie 5, 2007

capitala vs. provincie: condescendenţa metropolitană a bucureşteanului faţă de restul lumii

Categorisit la Articole, critical thinking, massmedia, politica, regionalism — valilingurar @ 6:34 pm

O retorică bazată pe postularea unei opoziţii radicale între “capitală” şi „provincie” a invadat spaţiul public românesc şi în special discursul jurnalistic propagat de media vizuală. Jurnalele de seară, ştirile sportive, buletinele meteo şi talk show-urile de maximă audienţă ne bombardează zilnic cu expresii de genul “în provincie”, “în ţară”, “în teritoriu”, sintagme menite să semnifice indistinct tot ceea ce e diferit ca locaţie şi nu numai de “capitală”. Acest tip de retorică este problematică din mai multe puncte de vedere. Primele critici pot fi formulate din perspectiva corectitudinii politice (sau pur şi simplu a bunului simţ), preciziei semantice şi coloraturii ideologice implicite.

Fără a intra in intimităţile filosofiei limbajului cred că putem porni la drum păstrând în minte ideea relativ neproblematică conform căreia felul în care vorbim determină, în bună măsură, felul în care acţionăm. În orice caz, universul nostru lingvistic e inseparabil de proiectele acţiunilor noastre care odată implementate definesc felul nostru de a fi. Un clişeu în mare vogă al României postcomuniste vehiculează necesitatea schimbării mentalităţii ca premisă a oricărei schimbări în bine a societăţii româneşti. Parafrazez folclorul urban şi declar, înarmat cu citatul preferat din Wittgenstein, că proiectul unei alte Românii se leagă într-o oarecare măsură de folosirea cu un surplus de spirit critic a anumitor cuvinte. Nu vreau sa cădem în capcana unei discuţii generaliste despre viitor astfel încât mă voi referi cu stricteţe la contextul nostru lingvistic şi mental vis-a-vis de proiectul unei Românii mai prospere şi mai bine administrate. În doua cuvinte: descentralizare şi prosperitate, deziderate de larg consens public şi profund angajament european.

Campionii cliseelor

Când ma refer la spaţiul public românesc am în vedere mai puţin la dezbaterile publice propriu-zise sau intervenţiile elevate ale analiştilor politici şi editorialiştilor de cursă lungă. Primele nu prea există – dincolo de visele optimiste ale activiştilor societăţii civile, cei din urmă au prea multă şcoală şi prea puţin rating. Fac trimitere, mai degrabă la ceea ce am putea numi coloană sonoră a democraţiei româneşti. Mă voi referi la adevăraţii (de)formatori de opinie, oameni precum Andreea Esca, Robert Turcescu, Simona Pătruleasa, Ioaniţoaia, Naşul, Dan Diaconescu, prezentatorii buletinelor meteo şi emisiunilor de tip talk show, ştiristele jurnalelor de seară şi comentatorii meciurilor echipei naţionale de fotbal. În mare, toţi cei care pătrund neinvitaţi zi de zi în sufrageriile noastre, adevăraţi compozitori ai clişeelor care ne mobilizează cutiuţele craniene, oameni care îşi fac treaba cu atâta sârguinţă încât şi cei mai abili decât ei în folosirea intelectului ajung să îi imite şi să le împrumute conceptele.

Aşadar, vă propun scenariul unei seri liniştite în faţa micului ecran. La ora 7 PM aflăm că, undeva „în ţară” oamenii se tem să mai bea apă de la robinet. Revenim în Bucureşti şi auzim că opoziţia crede că demisia preşedintelui Băsescu e o farsă. La Brăila, „în provincie”, oamenii se îmbulzesc la apă sfinţită. După alte câteva ştiri politice care ne ţin într-un permanent du-te – vino între capitală şi „teritoriu”, începe în sfârşit rubrica sport. Audienţă maximă, alt gen de ştiri, un decolteu mult mai reuşit, dar aceeaşi lecţie de geografie: aflăm că echipele de fotbal din capitală sunt mai bune decât cele din „provincie” (sau chiar „de provincie”, dacă în faţa prompterului este prezentatoarea mea preferată, cea care pronunţă apăsat „jucătorul cu numărul optisprăzece” în loc de optsprezece). În sfârşit, seara se încheie apoteotic cu rubrica meteo: alte surse, alt decolteu, aceeaşi amenajare a teritoriului: cer senin în capitală – ploi răzleţe în provincie, mai ales în partea intracarpatică.

Încerc să înţeleg aceste dihotomii: Bucureşti – ţară, capitală – provincie, centru – teritoriu. Bucureştii nu sunt în ţară? Provinciile imperiului roman? Teritoriile ocupate? În continuarea acestui articol voi încerca să trec peste sentimentul preliminar de frustrare cognitivă şi indignare morală pe care mi-l provoacă discursul bazat pe antiteza capitală – provincie şi mă voi uita la posibile implicaţii de adâncime ale acestui tip de retorică.

Caput si pro-vincere

Să ne întoarcem pentru o clipă la sensurile originare ale conceptelor centrale ale retoricii bazate pe antinomia capitală – provincie. Provincie a apărut cel mai probabil prin compunerea cuvintelor latine pro şi vincere. Primul înseamnă pentru sau în numele, cel din urmă a învinge, a cuceri, a ocupa. Într-o hermeneutică simplă a acestei etimologii provincia ar însemna preluarea controlului (unui teritoriu) în numele (imperiului). Sensul este acela de preluare a controlului asupra unui teritoriu cucerit de către un consul roman în numele Caesarului său. Din punct de vedere istoric, provinciile romane erau teritorii aflate în afara peninsulei italice, iar locuitorii din provincii nu erau consideraţi cetăţeni. Conotaţia peiorativă a acestui termen este evidentă. Provincialii erau locuitori de mâna a doua ai imperiului, supuşi fără drepturi cetăţeneşti, oameni de o altă calitate morală faţă de adevăraţii romani.

De partea cealaltă a antitezei, cuvântul capitală derivă din latinescul pentru cap, vocabula caput. Prin derivare, capitala a ajuns să însemne oraşul în care îşi au sediul structurile de conducere ale unei ţări, regiuni, judeţ, etc. Într-un sens mai puţin strict, capitală poate fi orice oraş de o importanţă aparte într-o ţară, regiune sau altă subdiviziune administrativă.

Discursul opoziţiei capitală – provincie nu îşi găseşte justificarea în sensurile originare ale conceptelor pe care le vehiculează. Provincia apare ca un termen lipsit de orice urmă de corectitudine politică, iar capitala ne indică pur şi simplu o formă de hegemonie politică, administrativă, culturală sau de orice altă natură. Această hegemonie nu este circumscrisă unui nivelul administrativ anume, poate să apară la nivelul unei ţări, regiuni, judeţ, etc. Astfel, este la fel de legitim să vorbim de Bucureşti ca şi capitală a României, precum este de a invoca Clujul ca şi capitală a Ardealului.

E natural, pe undeva, ca Bucureştii să deţină un statut privilegiat … capitala ţării, oraşul de departe cel mai populat şi cel mai de succes din punct de vedere economic, centru politic şi administrativ, nucleul cultural al României, etc. Argumentele pot continua, dar oricât am lungi lista apologiei capitalei unice toate argumentele din ea vor avea acelaşi miros: cel al centralismului de inspiraţie franceză şi expiraţie sovietică. Această geografie bazată pe antagonismul capitală – provincie este una profund ideologizată, iar ideologia pe care o subîntinde se află într-o profundă contradicţie cu descentralizarea, dezvoltarea economică multipolară şi toate temele de casă conexe primite de România de la Bruxelles.

Expresia „în provincie” este un import franţuzesc. În Franţa en province desemnează ceea ce se află în afara Parisului. Sensul a fost preluat de români (în afara oraşului Bucureşti) şi de peruani (în afara oraşului Lima). Discursul bazat pe opoziţia capitală – provincie încorporează valori specifice unui sistem administrativ, politic şi economic centralist de inspiraţie franceză. În ultimă instanţă, acest tip de discurs este purtătorul unor anumite preferinţe ideologice privind modelul de societate pe care îl agreăm. Paradoxul face ca, într-un moment în care discursul capitalei şi provinciei a cucerit toate canalele media din România (l-am întâlnit chiar şi în Presa Alternativă), în Franţa expresia en province să fie tot mai des înlocuită de en region. Această trecere de la o retorică centralistă la un discurs public axat pe recunoaşterea demnităţii proprii a „restului lumii”, în special a regiunilor, reprezintă un progres nu numai la nivelul frumuseţii exprimării şi corectitudinii politice, ci şi la nivelul coerenţei propriei noastre gândiri. Este un paradox, de pildă, faptul ca amatorii descentralizării sau regionalizării să accepte folosirea necritică a acestor concepte. Este cel puţin ciudat ca reprezentanţii spectrului politic dinspre centru înspre dreapta să împrumute cu entuziasm nişte expresii atât de profund încărcate de valorile ideologiei de stânga. De ce se întâmplă totuşi acest lucru?

Motivul ţine de faptul că retorica opoziţiei capitală – provincie este animată, înainte de toate, de orgoliul metropolitan al bucureştenilor şi de o oarecare condescendenţă faţă de restul ţării. Succesul acestui discurs este legat de un oarecare egocentrism al bucureşteanului animat de conştiinţa unei superiorităţi parţial justificate.

Să ne aplecăm asupra acestui ultim înţeles al provinciei, definit în cadrul antitezei metropolă – provincie. Metropolis (Μήτηρ + πόλις) înseamnă în greacă oraş mamă. Meter a stat, totodată, la baza cuvântului metru; conotaţia este în acest punct cantitativă, iar traducerea ar fi aceea de oraş mare. Etimologia greacă ne ajută să desprindem două sensuri: oraş mamă – un înţeles care comportă un înţeles din perspectiva unei supraordonări administrative sau de altă natură, şi oraş mare – o semnificaţie cu implicaţii directe exclusiv cantitative. Provincia ar fi, prin antiteză, eticheta oraşelor subordonate şi a oraşelor de mici dimensiuni.

Grecii antici par să facă dreptate locuitorilor Bucureştiului şi orgoliului lor hipertrofiat de reprezentanţi ai unui oraş de şase ori mai populat decât orice altă aşezare din România. Şi totuşi, ideea contemporană de metropolă comportă, pe lângă aspectele cantititive, şi anumite criterii legate de standardul de viaţă al locuitorilor ei. Adevărata metropolă îşi afirmă superioritatea prin oferirea unui anumit nivel de calitate urbană a vieţii. Îşi merită Bucureştii statutul privilegiat şi drepturile de exclusivitate sugerate de folosirea insistentă a retoricii capitalei ca spaţiu fundamental diferit de restul ţării definită indistinct ca provincie? Răspunsul îl oferă un studiu apărut anul trecut în revista Capital.

Calitatea vietii urbane

Această interesantă cercetare privind calitatea vieţii în centrele urbane din România a arătat că centrele urbane Timişoara şi Constanţa sunt apropiate ca şi standard de calitate a vieţii de capitala Bucureşti. Bucureştii au punctat 7,60, Timişoara 7,25, iar Constanţa 7,10. Criteriile folosite au fost: accesul la infrastructura de transport (aeroport, autostrada, drum european reabilitat, cale ferata principală), accesul la comerţ modern (hipermarket, cash&carry, mall), accesul la educaţie, la cultură (teatru, operă şi filarmonică, cinematograf), situaţia economică (salariul mediu, rata şomajului, investiţiile străine per capita), preţurile din imobiliare, gradul de poluare (a aerului, apei şi solului), accesul la munte şi mare, accesul la manifestări sportive, existenţa unei grădini zoologice, rata criminalităţii, dar şi distanţa până la graniţa cu UE.

Excepţionalitatea oraşului Bucureşti pare mai degrabă o măsură a superiorităţii sale cantitative decât a unei eventuale ascendenţe din punctul de vedere al calităţii vieţii locuitorilor ei. Din acest punct de vedere succesul discursului „capitalist” pare doar pe jumătate întemeiat.

Dar şi punctul de vedere strict cantitativ, criteriul dimensiunii populaţiei, ar putea cu greu să justifice folosirea etichetei peiorative provincie pentru orice altceva în afara capitalei ţării.

Să încercăm exerciţiul unui contraexemplu. Un londonez care merge la Leeds nu va spune niciodată că merge în ţară sau în provincie. Se va deplasa la Leeds, un oraş care, deşi nu are decât 400 000 de locuitori, este considerat o metropolă. Diferenţa dintre Londra şi Leeds e incomparabil mai mare decît diferenţa dintre Bucureşti şi oricare dintre centrele regionale ale României (alegerea vă aparţine: Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Craiova, Braşov …). Londra e de 17 ori mai populată decât Leeds şi de 7 ori mai populată decat oricare alt centru urban din Regatul Unit. Despre diferenţele de performanţă economică sau culturală nici nu are rost să vorbim. Decalajul, ca si grad de populare, între Bucureşti şi Cluj (sau Craiova, Constanţa, Timişoara, Iaşi sau oricare dintre numeroasele oraşe a căror estimare oficială a populaţiei depăşeşte 300 000 de locuitori, iar numerele reale se situează probabil în jur de jumatate de milion de locuitori), e doar de 6 ori. Cu toate acestea, în Marea Britanie se vorbeşte de raportul dintre the capital city şi celelalte metropolitan boroughs, pe când în România continuăm propagarea unei geografii centraliste definite de condescendenţa centrului faţă de periferie. Exemplul Italiei cu structura ei descentralizată şi cu puternicele ei districte industriale este şi mai contrastant.

Expresii precum „provincie”, „în teritoriu” sau „în ţară” sunt pe cât de frecvente pe atât de neinspirate. Provincia poate avea un sens contemporan doar în contextul antitezei metropolă – provincie. Această folosire a termenului în România are două puncte slabe: exagerează diferenţele economice şi culturale dintre Bucureşti şi alte oraşe relativ dezvoltate sau cu un potenţial mare de dezvoltare şi uniformizează nepermis realităţile socio-economice din zonele urbane altele decât capitala. În plus, dacă privim dincolo de aspectele cantitative, ideea de metropolă în România este mai degrabă un deziderat decât o realitate; vom constata acest lucru îndată ce vom introduce în ecuaţia metropolei criterii calitative precum standardul de calitate a vieţii. În plus, retorica incriminată foloseşte incorect chiar şi conceptul de capitală.

Capitala nu se referă exclusiv la centrul unei ţări, ci poate la fel de logic desemna centrul unui judeţ sau centrul unei regiuni. Dacă pentru judeţe avem deja un termen consacrat, reşedinţă, în cazul regiunilor acest termen rămîne încă subiectul găsirii şi popularizării unei convenţii lingvistice. În orice caz, insistenţa cu care românii folosesc cuvîntul capitală pentru indicarea exclusivă a oraşului Bucureşti ţine mai puţin de logica intrinsecă a vocabulei şi mai mult de obişnuinţă şi clişeu, precum şi de o dorinţă tacită a „capitalistului” de Bucureşti de a-şi conserva un drept de exclusivitate nemeritat coroborată cu un insuficient orgoliu regional din partea celorlalte categorii urbane de români.

Lectia regionalismului

Ar fi perfect justificat să ne referim la oraşe precum Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova sau Constanţa ca la nişte capitale regionale. Regionalismul rămîne însă o lecţie pe jumatate învăţată de români. Regionalismul este o temă de casă obligatorie impusă României de către Uniunea Europeană, în special în contextul politicilor europene de dezvoltare regională. O temă pe care însă administraţia de la Bucureşti, secondată de o administraţie locală mereu dispusă să mizeze pe cartea tăcerii şi a poziţiei de drepţi, a reuşit să o dribleze prin inventarea unor regiuni care nu numai că nu au nici o legătură cu regiunile tradiţionale, dar sunt, în fond, nişte simple convenţii statistice. Aceste creaţii surogat sunt înţelese din punct de vedere juridic ca alianţe voluntare între judeţe, formaţiuni fără personalitate juridică. Astfel, în locul regiunii Olteniei sau Banatului am ajuns să vorbim de Regiunea Sud-Vest si de regiunea Vest. În locul unor regiuni încărcate de istorie, specific local, diversitate culturală şi potenţial de creştere economică, am ales nişte simple unităţi statistice din nomenclatorul oficial al unităţilor teritoriale. Aceste regiuni ca unităţi statistice sunt absolut necesare proceselor de programare a asistenţei financiare oferite de UE, dar, dincolo de relevanţa lor tehnică, păcătuiesc prin faptul că iau locul adevăratelor regiuni, cele care ar trebui sa fie adevărate motoare de dezvoltare, nu simple receptacole pasive ale ajutoarelor financiare europene.

Criza economiei româneşti era până nu demult explicată prin lipsa unei clase antreprenoriale care este în genere denumită clasa de mijloc sau burghezie. Conceptul de burghezie este însă indisolubil legat de ideea de burg. O clasa de mijloc prosperă nu poate fi cultivată în afara unor oraşe cu ambiţii mai mari decît aceea de fi nişte tîrguri „de provincie”. O Românie polarizată în jurul opoziţiei capitala Bucureşti versus restul ţării nu oferă cadrul conceptual optim pentru formularea unor strategii şi politici de dezvoltare realiste. În acest cadru mental România va rămîne mereu un tren enorm de lung tras de o singură locomotivă. Chiar dacă se vor găsi câteva minţi luminate care să ne ofere o strategie de dezvoltare multipolară bazată pe ideea cultivării mai multor poli de creştere economică, oameni care nu urmăresc ştirile Andreei Esca ci îşi culeg singuri informaţiile de pe Reuters şi CNN, un astfel de concept nu ar putea fi niciodată implementat în contextul unei administraţii locale apăsate de conştiinţa propriului „provincialism” şi al dependenţei faţă de „centru”. Pe geografia mentală a României trebuie introdus un nou palier al dezvoltării şi civilizaţiei urbane: acela al capitalelor regionale şi al oraşelor cu potenţial metropolitan. E important să înţelegem că în spatele retoricii bazate pe falsa opoziţie capitală – provincie se află o geografie mentală centralistă care subîntinde întregul peisaj ideologic, politic şi administrativ al României.

Câteva întrebări rămân suspendate în aer: chiar sunt Bucureştii o metropolă? Chiar sunt Clujul, Timişoara, Constanţa sau Iaşii nişte simple târguleţe de provincie? Întrebările acestea nu au un răspuns categoric. Cert e că o prea mare condescendenţă metropolitană a capitalei României este de două ori greşită: odată prin faptul că neagă capitalelor regionale un imens potenţial de dezvoltare posibil într-o strategie naţională de dezvoltare multipolară şi, în al doilea rând, prin faptul că îşi neagă sieşi şansa de a deveni un oraş respirabil. Strategia de care vorbesc nu există şi nici nu va exista atâta timp cât cele mai frecvente cuvinte şi sintagme auzite în prime-time vor fi „provincie”, „în ţară” sau „în teritoriu”. Parafrazându-l pe Wittgenstein, limitele limbajului nostru sunt limitele ţării în care trăim, limitele unei ţări a clişeelor depreciative, a unei ţări prost administrate şi fără o viziune reală de dezvoltare.

Critica discursului centralist ascuns în spatele retoricii aparent neutre axiologic a opoziţiei capitală vs. provincie trebuie să devină o temă prioritară pentru vocile publice din oraşele “neprovinciale” ale României. A aştepta de la “capitală” să îşi schimbe discursul într-o mea culpa autoindusa independent de orice lobby local echivalează cu persistenţa în acelaşi context mental pe care credeai că încerci să îl depăşeşti.

http://www.presa-alternativa.ro/?do=view&id=1662

Bloguieşte pe WordPress.com.