O retorică bazată pe postularea unei opoziţii radicale între “capitală” şi „provincie” a invadat spaţiul public românesc şi în special discursul jurnalistic propagat de media vizuală. Jurnalele de seară, ştirile sportive, buletinele meteo şi talk show-urile de maximă audienţă ne bombardează zilnic cu expresii de genul “în provincie”, “în ţară”, “în teritoriu”, sintagme menite să semnifice indistinct tot ceea ce e diferit ca locaţie şi nu numai de “capitală”. Acest tip de retorică este problematică din mai multe puncte de vedere. Primele critici pot fi formulate din perspectiva corectitudinii politice (sau pur şi simplu a bunului simţ), preciziei semantice şi coloraturii ideologice implicite.
Fără a intra in intimităţile filosofiei limbajului cred că putem porni la drum păstrând în minte ideea relativ neproblematică conform căreia felul în care vorbim determină, în bună măsură, felul în care acţionăm. În orice caz, universul nostru lingvistic e inseparabil de proiectele acţiunilor noastre care odată implementate definesc felul nostru de a fi. Un clişeu în mare vogă al României postcomuniste vehiculează necesitatea schimbării mentalităţii ca premisă a oricărei schimbări în bine a societăţii româneşti. Parafrazez folclorul urban şi declar, înarmat cu citatul preferat din Wittgenstein, că proiectul unei alte Românii se leagă într-o oarecare măsură de folosirea cu un surplus de spirit critic a anumitor cuvinte. Nu vreau sa cădem în capcana unei discuţii generaliste despre viitor astfel încât mă voi referi cu stricteţe la contextul nostru lingvistic şi mental vis-a-vis de proiectul unei Românii mai prospere şi mai bine administrate. În doua cuvinte: descentralizare şi prosperitate, deziderate de larg consens public şi profund angajament european.
Campionii cliseelor
Când ma refer la spaţiul public românesc am în vedere mai puţin la dezbaterile publice propriu-zise sau intervenţiile elevate ale analiştilor politici şi editorialiştilor de cursă lungă. Primele nu prea există – dincolo de visele optimiste ale activiştilor societăţii civile, cei din urmă au prea multă şcoală şi prea puţin rating. Fac trimitere, mai degrabă la ceea ce am putea numi coloană sonoră a democraţiei româneşti. Mă voi referi la adevăraţii (de)formatori de opinie, oameni precum Andreea Esca, Robert Turcescu, Simona Pătruleasa, Ioaniţoaia, Naşul, Dan Diaconescu, prezentatorii buletinelor meteo şi emisiunilor de tip talk show, ştiristele jurnalelor de seară şi comentatorii meciurilor echipei naţionale de fotbal. În mare, toţi cei care pătrund neinvitaţi zi de zi în sufrageriile noastre, adevăraţi compozitori ai clişeelor care ne mobilizează cutiuţele craniene, oameni care îşi fac treaba cu atâta sârguinţă încât şi cei mai abili decât ei în folosirea intelectului ajung să îi imite şi să le împrumute conceptele.
Aşadar, vă propun scenariul unei seri liniştite în faţa micului ecran. La ora 7 PM aflăm că, undeva „în ţară” oamenii se tem să mai bea apă de la robinet. Revenim în Bucureşti şi auzim că opoziţia crede că demisia preşedintelui Băsescu e o farsă. La Brăila, „în provincie”, oamenii se îmbulzesc la apă sfinţită. După alte câteva ştiri politice care ne ţin într-un permanent du-te – vino între capitală şi „teritoriu”, începe în sfârşit rubrica sport. Audienţă maximă, alt gen de ştiri, un decolteu mult mai reuşit, dar aceeaşi lecţie de geografie: aflăm că echipele de fotbal din capitală sunt mai bune decât cele din „provincie” (sau chiar „de provincie”, dacă în faţa prompterului este prezentatoarea mea preferată, cea care pronunţă apăsat „jucătorul cu numărul optisprăzece” în loc de optsprezece). În sfârşit, seara se încheie apoteotic cu rubrica meteo: alte surse, alt decolteu, aceeaşi amenajare a teritoriului: cer senin în capitală – ploi răzleţe în provincie, mai ales în partea intracarpatică.
Încerc să înţeleg aceste dihotomii: Bucureşti – ţară, capitală – provincie, centru – teritoriu. Bucureştii nu sunt în ţară? Provinciile imperiului roman? Teritoriile ocupate? În continuarea acestui articol voi încerca să trec peste sentimentul preliminar de frustrare cognitivă şi indignare morală pe care mi-l provoacă discursul bazat pe antiteza capitală – provincie şi mă voi uita la posibile implicaţii de adâncime ale acestui tip de retorică.
Caput si pro-vincere
Să ne întoarcem pentru o clipă la sensurile originare ale conceptelor centrale ale retoricii bazate pe antinomia capitală – provincie. Provincie a apărut cel mai probabil prin compunerea cuvintelor latine pro şi vincere. Primul înseamnă pentru sau în numele, cel din urmă a învinge, a cuceri, a ocupa. Într-o hermeneutică simplă a acestei etimologii provincia ar însemna preluarea controlului (unui teritoriu) în numele (imperiului). Sensul este acela de preluare a controlului asupra unui teritoriu cucerit de către un consul roman în numele Caesarului său. Din punct de vedere istoric, provinciile romane erau teritorii aflate în afara peninsulei italice, iar locuitorii din provincii nu erau consideraţi cetăţeni. Conotaţia peiorativă a acestui termen este evidentă. Provincialii erau locuitori de mâna a doua ai imperiului, supuşi fără drepturi cetăţeneşti, oameni de o altă calitate morală faţă de adevăraţii romani.
De partea cealaltă a antitezei, cuvântul capitală derivă din latinescul pentru cap, vocabula caput. Prin derivare, capitala a ajuns să însemne oraşul în care îşi au sediul structurile de conducere ale unei ţări, regiuni, judeţ, etc. Într-un sens mai puţin strict, capitală poate fi orice oraş de o importanţă aparte într-o ţară, regiune sau altă subdiviziune administrativă.
Discursul opoziţiei capitală – provincie nu îşi găseşte justificarea în sensurile originare ale conceptelor pe care le vehiculează. Provincia apare ca un termen lipsit de orice urmă de corectitudine politică, iar capitala ne indică pur şi simplu o formă de hegemonie politică, administrativă, culturală sau de orice altă natură. Această hegemonie nu este circumscrisă unui nivelul administrativ anume, poate să apară la nivelul unei ţări, regiuni, judeţ, etc. Astfel, este la fel de legitim să vorbim de Bucureşti ca şi capitală a României, precum este de a invoca Clujul ca şi capitală a Ardealului.
E natural, pe undeva, ca Bucureştii să deţină un statut privilegiat … capitala ţării, oraşul de departe cel mai populat şi cel mai de succes din punct de vedere economic, centru politic şi administrativ, nucleul cultural al României, etc. Argumentele pot continua, dar oricât am lungi lista apologiei capitalei unice toate argumentele din ea vor avea acelaşi miros: cel al centralismului de inspiraţie franceză şi expiraţie sovietică. Această geografie bazată pe antagonismul capitală – provincie este una profund ideologizată, iar ideologia pe care o subîntinde se află într-o profundă contradicţie cu descentralizarea, dezvoltarea economică multipolară şi toate temele de casă conexe primite de România de la Bruxelles.
Expresia „în provincie” este un import franţuzesc. În Franţa en province desemnează ceea ce se află în afara Parisului. Sensul a fost preluat de români (în afara oraşului Bucureşti) şi de peruani (în afara oraşului Lima). Discursul bazat pe opoziţia capitală – provincie încorporează valori specifice unui sistem administrativ, politic şi economic centralist de inspiraţie franceză. În ultimă instanţă, acest tip de discurs este purtătorul unor anumite preferinţe ideologice privind modelul de societate pe care îl agreăm. Paradoxul face ca, într-un moment în care discursul capitalei şi provinciei a cucerit toate canalele media din România (l-am întâlnit chiar şi în Presa Alternativă), în Franţa expresia en province să fie tot mai des înlocuită de en region. Această trecere de la o retorică centralistă la un discurs public axat pe recunoaşterea demnităţii proprii a „restului lumii”, în special a regiunilor, reprezintă un progres nu numai la nivelul frumuseţii exprimării şi corectitudinii politice, ci şi la nivelul coerenţei propriei noastre gândiri. Este un paradox, de pildă, faptul ca amatorii descentralizării sau regionalizării să accepte folosirea necritică a acestor concepte. Este cel puţin ciudat ca reprezentanţii spectrului politic dinspre centru înspre dreapta să împrumute cu entuziasm nişte expresii atât de profund încărcate de valorile ideologiei de stânga. De ce se întâmplă totuşi acest lucru?
Motivul ţine de faptul că retorica opoziţiei capitală – provincie este animată, înainte de toate, de orgoliul metropolitan al bucureştenilor şi de o oarecare condescendenţă faţă de restul ţării. Succesul acestui discurs este legat de un oarecare egocentrism al bucureşteanului animat de conştiinţa unei superiorităţi parţial justificate.
Să ne aplecăm asupra acestui ultim înţeles al provinciei, definit în cadrul antitezei metropolă – provincie. Metropolis (Μήτηρ + πόλις) înseamnă în greacă oraş mamă. Meter a stat, totodată, la baza cuvântului metru; conotaţia este în acest punct cantitativă, iar traducerea ar fi aceea de oraş mare. Etimologia greacă ne ajută să desprindem două sensuri: oraş mamă – un înţeles care comportă un înţeles din perspectiva unei supraordonări administrative sau de altă natură, şi oraş mare – o semnificaţie cu implicaţii directe exclusiv cantitative. Provincia ar fi, prin antiteză, eticheta oraşelor subordonate şi a oraşelor de mici dimensiuni.
Grecii antici par să facă dreptate locuitorilor Bucureştiului şi orgoliului lor hipertrofiat de reprezentanţi ai unui oraş de şase ori mai populat decât orice altă aşezare din România. Şi totuşi, ideea contemporană de metropolă comportă, pe lângă aspectele cantititive, şi anumite criterii legate de standardul de viaţă al locuitorilor ei. Adevărata metropolă îşi afirmă superioritatea prin oferirea unui anumit nivel de calitate urbană a vieţii. Îşi merită Bucureştii statutul privilegiat şi drepturile de exclusivitate sugerate de folosirea insistentă a retoricii capitalei ca spaţiu fundamental diferit de restul ţării definită indistinct ca provincie? Răspunsul îl oferă un studiu apărut anul trecut în revista Capital.
Calitatea vietii urbane
Această interesantă cercetare privind calitatea vieţii în centrele urbane din România a arătat că centrele urbane Timişoara şi Constanţa sunt apropiate ca şi standard de calitate a vieţii de capitala Bucureşti. Bucureştii au punctat 7,60, Timişoara 7,25, iar Constanţa 7,10. Criteriile folosite au fost: accesul la infrastructura de transport (aeroport, autostrada, drum european reabilitat, cale ferata principală), accesul la comerţ modern (hipermarket, cash&carry, mall), accesul la educaţie, la cultură (teatru, operă şi filarmonică, cinematograf), situaţia economică (salariul mediu, rata şomajului, investiţiile străine per capita), preţurile din imobiliare, gradul de poluare (a aerului, apei şi solului), accesul la munte şi mare, accesul la manifestări sportive, existenţa unei grădini zoologice, rata criminalităţii, dar şi distanţa până la graniţa cu UE.
Excepţionalitatea oraşului Bucureşti pare mai degrabă o măsură a superiorităţii sale cantitative decât a unei eventuale ascendenţe din punctul de vedere al calităţii vieţii locuitorilor ei. Din acest punct de vedere succesul discursului „capitalist” pare doar pe jumătate întemeiat.
Dar şi punctul de vedere strict cantitativ, criteriul dimensiunii populaţiei, ar putea cu greu să justifice folosirea etichetei peiorative provincie pentru orice altceva în afara capitalei ţării.
Să încercăm exerciţiul unui contraexemplu. Un londonez care merge la Leeds nu va spune niciodată că merge în ţară sau în provincie. Se va deplasa la Leeds, un oraş care, deşi nu are decât 400 000 de locuitori, este considerat o metropolă. Diferenţa dintre Londra şi Leeds e incomparabil mai mare decît diferenţa dintre Bucureşti şi oricare dintre centrele regionale ale României (alegerea vă aparţine: Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Craiova, Braşov …). Londra e de 17 ori mai populată decât Leeds şi de 7 ori mai populată decat oricare alt centru urban din Regatul Unit. Despre diferenţele de performanţă economică sau culturală nici nu are rost să vorbim. Decalajul, ca si grad de populare, între Bucureşti şi Cluj (sau Craiova, Constanţa, Timişoara, Iaşi sau oricare dintre numeroasele oraşe a căror estimare oficială a populaţiei depăşeşte 300 000 de locuitori, iar numerele reale se situează probabil în jur de jumatate de milion de locuitori), e doar de 6 ori. Cu toate acestea, în Marea Britanie se vorbeşte de raportul dintre the capital city şi celelalte metropolitan boroughs, pe când în România continuăm propagarea unei geografii centraliste definite de condescendenţa centrului faţă de periferie. Exemplul Italiei cu structura ei descentralizată şi cu puternicele ei districte industriale este şi mai contrastant.
Expresii precum „provincie”, „în teritoriu” sau „în ţară” sunt pe cât de frecvente pe atât de neinspirate. Provincia poate avea un sens contemporan doar în contextul antitezei metropolă – provincie. Această folosire a termenului în România are două puncte slabe: exagerează diferenţele economice şi culturale dintre Bucureşti şi alte oraşe relativ dezvoltate sau cu un potenţial mare de dezvoltare şi uniformizează nepermis realităţile socio-economice din zonele urbane altele decât capitala. În plus, dacă privim dincolo de aspectele cantitative, ideea de metropolă în România este mai degrabă un deziderat decât o realitate; vom constata acest lucru îndată ce vom introduce în ecuaţia metropolei criterii calitative precum standardul de calitate a vieţii. În plus, retorica incriminată foloseşte incorect chiar şi conceptul de capitală.
Capitala nu se referă exclusiv la centrul unei ţări, ci poate la fel de logic desemna centrul unui judeţ sau centrul unei regiuni. Dacă pentru judeţe avem deja un termen consacrat, reşedinţă, în cazul regiunilor acest termen rămîne încă subiectul găsirii şi popularizării unei convenţii lingvistice. În orice caz, insistenţa cu care românii folosesc cuvîntul capitală pentru indicarea exclusivă a oraşului Bucureşti ţine mai puţin de logica intrinsecă a vocabulei şi mai mult de obişnuinţă şi clişeu, precum şi de o dorinţă tacită a „capitalistului” de Bucureşti de a-şi conserva un drept de exclusivitate nemeritat coroborată cu un insuficient orgoliu regional din partea celorlalte categorii urbane de români.
Lectia regionalismului
Ar fi perfect justificat să ne referim la oraşe precum Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova sau Constanţa ca la nişte capitale regionale. Regionalismul rămîne însă o lecţie pe jumatate învăţată de români. Regionalismul este o temă de casă obligatorie impusă României de către Uniunea Europeană, în special în contextul politicilor europene de dezvoltare regională. O temă pe care însă administraţia de la Bucureşti, secondată de o administraţie locală mereu dispusă să mizeze pe cartea tăcerii şi a poziţiei de drepţi, a reuşit să o dribleze prin inventarea unor regiuni care nu numai că nu au nici o legătură cu regiunile tradiţionale, dar sunt, în fond, nişte simple convenţii statistice. Aceste creaţii surogat sunt înţelese din punct de vedere juridic ca alianţe voluntare între judeţe, formaţiuni fără personalitate juridică. Astfel, în locul regiunii Olteniei sau Banatului am ajuns să vorbim de Regiunea Sud-Vest si de regiunea Vest. În locul unor regiuni încărcate de istorie, specific local, diversitate culturală şi potenţial de creştere economică, am ales nişte simple unităţi statistice din nomenclatorul oficial al unităţilor teritoriale. Aceste regiuni ca unităţi statistice sunt absolut necesare proceselor de programare a asistenţei financiare oferite de UE, dar, dincolo de relevanţa lor tehnică, păcătuiesc prin faptul că iau locul adevăratelor regiuni, cele care ar trebui sa fie adevărate motoare de dezvoltare, nu simple receptacole pasive ale ajutoarelor financiare europene.
Criza economiei româneşti era până nu demult explicată prin lipsa unei clase antreprenoriale care este în genere denumită clasa de mijloc sau burghezie. Conceptul de burghezie este însă indisolubil legat de ideea de burg. O clasa de mijloc prosperă nu poate fi cultivată în afara unor oraşe cu ambiţii mai mari decît aceea de fi nişte tîrguri „de provincie”. O Românie polarizată în jurul opoziţiei capitala Bucureşti versus restul ţării nu oferă cadrul conceptual optim pentru formularea unor strategii şi politici de dezvoltare realiste. În acest cadru mental România va rămîne mereu un tren enorm de lung tras de o singură locomotivă. Chiar dacă se vor găsi câteva minţi luminate care să ne ofere o strategie de dezvoltare multipolară bazată pe ideea cultivării mai multor poli de creştere economică, oameni care nu urmăresc ştirile Andreei Esca ci îşi culeg singuri informaţiile de pe Reuters şi CNN, un astfel de concept nu ar putea fi niciodată implementat în contextul unei administraţii locale apăsate de conştiinţa propriului „provincialism” şi al dependenţei faţă de „centru”. Pe geografia mentală a României trebuie introdus un nou palier al dezvoltării şi civilizaţiei urbane: acela al capitalelor regionale şi al oraşelor cu potenţial metropolitan. E important să înţelegem că în spatele retoricii bazate pe falsa opoziţie capitală – provincie se află o geografie mentală centralistă care subîntinde întregul peisaj ideologic, politic şi administrativ al României.
Câteva întrebări rămân suspendate în aer: chiar sunt Bucureştii o metropolă? Chiar sunt Clujul, Timişoara, Constanţa sau Iaşii nişte simple târguleţe de provincie? Întrebările acestea nu au un răspuns categoric. Cert e că o prea mare condescendenţă metropolitană a capitalei României este de două ori greşită: odată prin faptul că neagă capitalelor regionale un imens potenţial de dezvoltare posibil într-o strategie naţională de dezvoltare multipolară şi, în al doilea rând, prin faptul că îşi neagă sieşi şansa de a deveni un oraş respirabil. Strategia de care vorbesc nu există şi nici nu va exista atâta timp cât cele mai frecvente cuvinte şi sintagme auzite în prime-time vor fi „provincie”, „în ţară” sau „în teritoriu”. Parafrazându-l pe Wittgenstein, limitele limbajului nostru sunt limitele ţării în care trăim, limitele unei ţări a clişeelor depreciative, a unei ţări prost administrate şi fără o viziune reală de dezvoltare.
Critica discursului centralist ascuns în spatele retoricii aparent neutre axiologic a opoziţiei capitală vs. provincie trebuie să devină o temă prioritară pentru vocile publice din oraşele “neprovinciale” ale României. A aştepta de la “capitală” să îşi schimbe discursul într-o mea culpa autoindusa independent de orice lobby local echivalează cu persistenţa în acelaşi context mental pe care credeai că încerci să îl depăşeşti.
http://www.presa-alternativa.ro/?do=view&id=1662
