Nu mi-a placut niciodata religia, cel putin nu in acele forme institutionalizate care cultiva un anumit sentiment de micime in randul credinciosilor. Tu esti mic, Dumnezeu e mare. Exercitiul recunoasterii propriilor noastre limite este unul plin de noima, fara indoiala, dar o viata traita in orizontul apasator al unei permanente constientizari a propriei insignifiante, nu mi se pare – dintr-un punct de vedere cat se poate de personal, subiectiv si liberal – o alegere viabila. Oricum ar fi, intr-o Romanie tot mai desacralizata credinta nu mai reprezinta eterul in care se cultiva acest sentiment al fricii de divinitate si de smerenie in fata angoaselor metafizice. Dimensiunea aceasta a personalitatii umane nu s-a pierdut insa, doar ca e investita in altceva. Uneori mi se pare ca locul zeilor a fost luat de alte creaturi, mult mai putin demne de orice tip de admiratie. Panteonul noilor zei este televiziunea.
Oricat de agnostic as fi, nu pot sa nu recunosc ca religia a influentat in mod profund felul in care omul, in genere, se raporteaza la lume. Acea profunda admiratie religioasa combinata cu sentimentul de micime pe care il ai la intuitia divinitatii (imagineaza-ti ca esti in fata unei impunatoare catedrale gotice si o sa intelegi imediat) este definitorie pentru esenta omului ca fiinta religioasa sau postreligioasa. Rudolf Otto, unul dintre maestri preferati ai lui Mircea Eliade, a definit aceasta esenta ca numinos si a caracterizat-o ca mysterium tremendum et fascinans, adica sentimentul de frica in fata maretiei divine combinat cu o fascinatie magnetica fata de aceasta. Fascinatia mistica e probabil trasatura care ne smulge din regnul animal si ne apropie de zei. Dar de ce avem nevoie si de frica in aceasta ecuatia?
Probabil ca asta s-a intrebat si Nietzsche cand a inceput sa discrimineaze intre o morala a sclavilor si una a stapanilor si a echivalat invariabil crestinismul cu primul tip de etica. Dincolo de moartea zeilor si de critica nietzscheana a moralei crestine (un subiect prea serios ca sa il dezbatem aici) cred ca importanta fricii ca instrument de manipulare sociala a fost pe cat de excelent instrumentalizata de crestinism pe atat de metodic si barbar prealuata de anumite sisteme politice autoritare, totalitarismul rosu din Romania fiind in capul listei.
Uneori am senzatia suparatoare ca la aproape 20 de ani de la revolutia din decembrie 1989 nu am reusit inca sa ne debarasam de o ordine sociala aberanta bazata pe reflexul supunerii si instrumentalizarea fricii ca vehicol de control si ierarhizare sociala. Nu stiu daca Nietzsche a avut dreptate sau nu in legatura cu religia crestina dar cele doua morale ale sale sunt in continuare la ele acasa in anumite sfere din Romania. In contextul unei lumi desacralizate care e populata insa in continuare de oameni cu frica de Dumnezeu (sau cu vocatie pentru mysterium tremendum, cum ar spune Rudolf Otto) nu e de mirare ca multe minizeitati se grabesc zi de zi sa ne iasa in cale.
Pe micile ecrane, in ministere sau in primarii, in timpul sedintele improvizate pe scarile de bloc sau in recreatia mare din scoli si licee, micii zei ii dau cu tifla zi de zi lui Nietzsche: Dumneazeu nu a murit! Becaloide, vadimice sau prigoanoforme minideitatile locale au transformat intr-o noua proba olimpica flexarea impudica si condescendenta a muschiului lor ierarhic, economic sau electoral. Totul in public. Totul in direct. Doar asa modelul relatiei de forta poate fi replicat in fiecare colt al microcosmosului nostru: in familie, pe strada, in tramvai sau in intersectie la semafor, la serviciu sau in concediu. Doar asa stapanii si sclavii isi pot exersa partiturile. Sclavul si stapanul nu sunt niste roluri fixe ci mai degraba extremitatile unei antinomii care defineste un anumit tip de viziunea asupra lumii. O masca cu doua fete care este repozitionata pe chipul unuia sau celuilalt individ in functie de greutatea, tupeul si inspiratia interlocutorului. Atributele de stapan si sclav vor fi mereu relationale si relative… si totusi, anumite personaje reusesc mai mereu sa se ridice deasupra relativismului si sa pozeze zi de zi in rolul de invingator. Intotdeauna m-am intrebat daca aceste eterne primadone platesc pentru a aparea in direct; ar fi prea trist ca ele sa fie sau pur si simplu raspunsul unei cereri reale a telespectatorilor sau, altfel spus, sa reprezinte raspunsul firesc pentru o nevoie genuina a omului ca creatura televizionistica. Daca varianta a doua e cea adevarata inseamna ca cei mai sceptici teoreticieni ai democratiei au avut dreptate: (tele)democratia s-a transformat in domnia prostiei si a vulgaritatii.
Spaima mistica si fascinatia idolatra pentru noii zei se masoara in puncte de rating si procente statistice de preferinta electorala. Idolii telegenici ai pesterii audiovizuale raspund la fix vocatiei traditionale a romanului de om cu frica de Dumnezeu. Prea putin interesati sa ne investim fascinatia transcendentala in muzee, filarmonici sau piese de teatru si prea obositi sa ne mai cultivam spaimele metafizice in literatura, arta sau religie ne complacem in concubinajul zeilor de carton ai ecranelor pixelate. Urmasii supertehnologizati ai tubului cu electroni au transformat supraomul lui Nietzsche in niste caricaturi care ar fi amuzante daca nu le-am lua atat de in serios. In loc de Shakespeare – Mitica Dragomir, in loc de surasul inefabil al Giocondei decolteul siliconat al Oanei Zavoranu, in loc de Romeo si Julieta – Irinel si Monica Columbeanu.
Probabil ca vocatia noastra de telespectatori nu face parte din nucleul tare al lucrurilor care conteaza cu adevarat atunci cand ne intrebam ce suntem cu adevarat. Telecomanda nu a penetrat inca definitia lui homo sapiens ci este, mai degraba, expresia unei anestezii de moment a umanitatii. Chiar si asa, prea multe libatii si osanale pentru idolii pesterii media. Va recomand o pauza publicitara.
p.s.pun pariu ca dan diaconescu in direct, acest pseudo Pontifex Maximus al pesterii televizuale, are ascunse undeva in unghiul mort al camerelor de luat vederi niste perfuzii care il tin (re)animat in timpul maratoanelor lui senzationaliste. Uneori imi vine sa scanez din nou programele, sa recuperez frecventa OTV-ului pe care l-am sters intr-un puseu antimanelistic si sa surprind sondele transparente ale perfuziilor. Titlul descoperirii ar fi: SENZATIONAL dan diaconescu se dopeaza in direct.
Spoonman\'s Review 